Ideal-tipuri ale privirii retrospective sau despre trecutul sacralizat, trecutul negat şi trecutul deschis

 

de Dan LUNGU

 

            A vorbi despre muzeu, a-i înţelege rolul într-o societate, înseamnă, printre altele, a vorbi despre o anume relaţie cu trecutul, despre o atitudine pe care acea societate o are faţă de trecut. Muzeul este o privire retrospectivă instituţionalizată, este memorie oficială, legitimă. Nu oricărui obiect îi este îngăduit să intre într-un muzeu, nu orice eveniment sau simbol poate fi evocat în acest spaţiu. Acum nu mai este un secret pentru nimeni că prezentul influenţează trecutul cu aceeaşi intensitate cu care trecutul influenţează prezentul, însă acest lucru nu a fost întotdeauna înţeles astfel. De-a lungul istoriei, societatea a întreţinut raporturi diferite cu temporalitatea, şi-a reprezentat timpul în maniere extrem de diferite.

        În societăţile premoderne, caracterizate printr-un mod de producţie colectiv şi autarhic, bazate în mod fundamental pe valorizarea tradiţiei, cu o structură socială simplă, puternic ierarhizată şi rigidă, trecutul are o valoare exemplară. Experienţa strămoşilor, a eroilor fondatori, reprezintă principalul model cultural, comportamental pe care indivizii trebuie să-l prezerve, să-l urmeze întocmai şi prin asta să-l perpetueze. Mitul în societăţile arhaice şi tradiţia în cele tradiţionale se constituie în adevărate forme prescriptive pentru modul de a fi în lume al individului, adevărate construcţii simbolice legitimatoare cu valoare sacramentală. Societăţile premoderne se fundamentează pe asemănare, astfel că datoria fiecărui individ este de a repeta cât mai fidel gesturile întemeietorilor. A fi cât mai aproape de model este o virtute, căci prezentul nu este decât o retrăire, în alte cadre, a trecutului, a perioadei aurorale. De aceea timpul are o reprezentare circulară. Fără îndoială, ideea de muzeu este cât se poate de străină acestei epoci, căci muzeul este o mărturie a diferenţei între ceea ce este şi ceea ce a fost, distanţă care, cel puţin ideologic, era indezirabilă şi, prin urmare, negată. Ideea de moştenire sacră ce trebuie perpetuată o regăsim la nivel societal printr-o reproducţie socială foarte ridicată, ceea ce s-ar traduce prin faptul că fiul de ţăran are şanse enorme să ajungă tot ţăran, iar fiul de nobil are şanse enorme să ajungă tot nobil. Mobilitatea socială este foarte mică, fiindcă poziţiile sociale se moştenesc, iar inegalitatea de şanse este considerată un fapt normal.

        Societăţile moderne iau naştere o dată cu procesele de industrializare şi urbanizare, de diviziune a muncii şi de fragmentare a societăţii. Rolul comunităţilor tradiţionale intră în umbră, pe scena istoriei intră individul. Democratizarea societăţii, universalizarea drepturilor politice, proiectul de iluminare a maselor, sacralizarea şi raţionalizarea sunt mărci ale acestui timp, un timp al individualismului exacerbat, al diferenţierii cu orice preţ. La nivelul structurării societăţii, poziţia socială nu se mai moşteneşte din familie, ci se ocupă pe baza competenţelor achiziţionate în şcoală. Aşadar se trece de la statusul moştenit la statusul dobândit, diploma ia locul legăturii de sânge. Individul îşi poate construi propria carieră, diferită de a părinţilor; mobilitatea socială este ridicată. Ne aflăm în plină ideologie a societăţii meritocratice, adică a ascensiunii prin propriile puteri. Cercul timpului este rupt, devenind o linie, o linie ascendentă, căci ne aflăm totodată în plin mit al progresului. Ruptura cu trecutul este violentă, cum ne şi arată toate mişcările de avangardă. Totul este noutate, despărţire de tradiţie şi de canon. Timpul mitic şi timpul sacru sunt destructurate de fenomenul secularizării, iar timpul părinţilor, al familiei de origine, este considerat şi el, la rândul său, revolut. Servituţilor originii sociale, surse ale inegalităţii, i se opun generalizarea, obligativitatea şi eventual gratuita­tea învăţământului: ai carte, ai parte! Ideologia familială e aceea a copiilor care îşi depăşesc părinţii. Eroii imaginarului social sunt cei care pornesc dintr-o familie modestă şi ajung pe cele mai înalte trepte ale societăţii. Colecţiilor particulare nobiliare, care legitimau originea veche şi poziţia socială privilegiată, le iau locul muzeele publice, eventual cu acces gratuit. Există cel puţin două raţiuni de a fi a muzeelor: culturalizarea marelui public, care răspunde proiectului iluminist, şi mărturie a împlinirilor raţiunii umane, ilustrând mitul progresului. Fireşte, discuţia ar trebui nuanţată pe diferite tipuri de muzee: de istorie, de artă, de ştiinţă etc., pentru apariţia fiecăruia existând circumstanţe specifice. Fără îndoială, muzeul de istorie participă cel mai mult la legitimarea puterii politice, mai ales că ne aflăm în perioada formării statelor naţiune, iar trecutul este dator să ilustreze această idee. Selecţia obiectelor şi evenimentelor, însoţită de interpretările adecvate, este în bună măsură dirijată de ideologia oficială. Timpului liniar îi corespunde o istorie liniară, încorporată într-o memorie unică şi legitimă. Istoria este a naţiunii şi muzeele trebuie să o reflecte ca atare. Muzeele de artă au o traiectorie mai întortocheată, fiind pandantul procesului de autonomizare a câmpului artistic. Arta de curte, arta religioasă, arta politică şi arta comercială sunt hibrizi ai condiţionării exterioare, dar cu şanse mai mari de vizibilitate socială. Arta ca artă îşi găseşte cel mai greu drumul către expunerea publică. Autonomizarea câmpului artistic, constituirea unui stoc de cunoştinţe specifice, legitime, apariţia experţilor în recunoaşterea valorii estetice şi sporirea numărului de egali prin dezvoltarea învăţământului artistic favorizează dezvoltarea spaţiilor destinate consacrării artei pure. Dinamica internă a câmpului, succesiunea generaţiilor, a ideologiilor artistice şi canoanelor estetice produc o specializare a muzeelor şi galeriilor, ajungându-se în societatea contemporană până la a pune sub semnul întrebării pertinenţa unor astfel de instituţii.

        În fine, prin acest fapt, am ajuns la problematica postmodernităţii şi postmodernismului. Caracterizată drept societate post-industrială, post-raţionalistă, post-umanistă, post-istorică ş.a.m.d., societatea contemporană prezervă principiile democra­ţiei, meritocraţiei, egalităţii de şanse, punând accent pe drepturile omului şi ale minorităţilor de orice natură. Se remarcă printr-o recuperare a marginilor, a periferiei, prin creşterea vizibilităţii tuturor segmentelor sociale şi prin politici de discriminare pozitivă pentru a contracara sursa inegalităţilor de şanse identificată într-un trecut de care individul nu este responsabil. Istoria nu mai este văzută ca o istorie a elitelor, a oamenilor de excepţie care au menirea de a ilumina masele, ca o istorie lineară a grupurilor dominante, ci explodează într-o pluralitate de istorii, paralele şi/sau concurente, o pluralitate de versiuni asupra realităţii cu egală legitimitate ontologică. Istoria de până acum deschide şi se rescrie, dând retrospectiv dreptul indivizilor şi grupurilor de a-şi revendica propriile contribuţii, de a-şi recupera propria identitate culturală sau socială, în aceeaşi măsură în care au obţinut dreptul la timpul prezent de a participa la facerea istoriei. Cercetările sociale dau şansa grupurilor defavorizate, chiar analfabete, să-şi împărtă­şeas­că propriul punct de vedere prin intermediul istoriilor orale. Mărturiile verbale capătă aceeaşi pondere cu cea a mărturiilor scrise în reconstruirea trecutului. Prin această recuperare a marginalităţii, care graţie discriminării pozitive transformă handicapul în resursă socială, alături de alţi factori, societatea capătă o complexitate extraordinară. Relaţia cu trecutul, după cum am putut remarca până acum, suferă o schimbare radicală: nu este negat cu vehemenţă ca în modernism, ci este rescris. Nu mai avem de-a face cu un singur trecut, ci cu trecuturi. Fără îndoială, în aceste condiţii, sarcina muzeelor de istorie, chiar a celor de artă, devine extrem de dificilă, fiindcă ele practic se transformă în muzeu de istorii. Acestui proces de democratizarea trecutului, de spargere a monopolului elitelor asupra scrierii istoriei i se asociază, aşa cum remarca un autor ca Steven Connor, „aplatizarea conştiinţei istorice”. Timpul epocii postmoderne devine un timp plat, memoria se extinde pe orizontală, cunoaşterea capătă aspect rizomatic. Prin recuperarea periferiilor, a zonelor până nu demult invizibile, totul se descentralizează, se dispersează. Coeziunea socială nu mai este asigurată de monopolul asupra modului legitim de a te comporta, ci de perpetua interacţiune, de comunicare, de toleranţă. Ierarhia este înlocuită de reţea, iar memoria adâncă, înrădăcinată în istorie este înlocuită de memoria flotantă, distributivă, conexionistă. În consecinţă, muzeele de istorie sau de artă trebuie să răspundă la două provocări: multiplicarea spectaculoasă a trecuturilor şi asediul permanent al prezentului extrem de complex. Ambele ridică problema posibilităţii spaţiului fizic de a găzdui reprezentările, şi mai mult decât atât, problema modalităţilor de stocare a noilor „produse” artistice, care nu se mai constituie din obiecte ca atare. O soluţie provizorie este aceea a specializării muzeelor, însă extinderea mentalităţii postmoderniste va pune tot mai mult sub semnul întrebării viabilitatea acestei soluţii. Probabil că viitorul aparţine muzeelor virtuale.